Sa fii mic, in basme, e o experienta palpitanta. Insa pentru Rita, o fetita de sapte ani, inaltimea de dimensiune redusa inseamna condamnare pe viata, suferinta si batjocura din partea oamenilor rau-voitori sau doar ignoranti.
Desi dupa nastere fetita a primit un 7 la scorul Apgar, mama ei, Carolina, nu a banuit diagnosticul de mai tarziu. Abia dupa patru luni de la nastere, cand s-a dus la un consult pentru ca micuta racise, doctorita i-a spus ca Rita are hipocondroplazie – o forma de nanism in care membrele sunt mai scurte decat trunchiul, insa capul are dimensiuni normale. A trimis-o la un ortoped s-o examineze, care i-a schimbat diagnosticul in acondroplazie.
„Doctorul mi-a dat o adresa si m-a sfatuit s-o las pe Rita acolo si sa-mi vad mai departe de viata. Am imbracat copilul si am iesit afara plangand. Mi-a mai zis sa revin la sase luni, sa-mi dea certificat de handicapat“, povesteste Carolina. A urmat o perioada in care Rita a facut o multime de tratamente si de analize, iar, in final, mama sa, impreuna cu fetita si cu fratele ei mai mare, Lucian, s-au mutat din satul din Bacau, unde locuiau, la Bucuresti.
Acum, Rita merge la o gradinita sponsorizata de Protectia Copilului, unde primeste doua mese calde pe zi. „Continui recuperarile cu ea, in zona unde locuim. E un fel de gimnastica bazata mai mult pe joaca: o invata sa arunce cu mingea la cos, sa mearga pe o grinda cu un cub deasupra capului, ca sa stea cu coloana dreapta“, explica mama.
Carolina si-a inscris fetita in Asociatia Oamenilor Mici. Aici, copiii cu probleme si parintii lor se intalnesc, povestesc, isi impartasesc experienta, incearca sa gaseasca solutii. Asa a aflat ca acondroplazia este o boala care afecteaza un copil din 20 000. „Rita ma intreaba de ce nu e ca alti copii sidaca o sa fie vreodata mare, ca mine. Imi repeta, ca un laitmotiv, ca o sa creasca mare si o sa-si cumpere pantofi cu toc.“ Insa Rita creste si simte ca e tot mai diferita de restul lumii. Lucian, fratele mai mare, incearca si el sa ajute cat poate. Ii e mila de surioara mai mica, dar o trateaza ca pe un om normal. Stau mult impreuna, cand mama merge sa munceasca.
Carolina se simte insa o mama norocoasa, cu doi copii frumosi si cuminti. „Ma simt fericita cand copiii mei imi sar in brate imediat cum deschid usa“, spune Carolina. „N-as renunta la ei in ruptul capului. Din ei imi trag energia.“
Varianta integrala a articolului a fost publicata in editia de octombrie 2012, a revistei Marie Claire.
De Adriana Moscu
Fotografii de Mircea Restea
Recent comments