Misha, fata care sculpteaza in fier

Misha Diaconu modelează fierul ca pe o foaie de hârtie. În atelierul ei din București miroase a metal ars și se aude un zgomot ascuţit de flex. Are 33 de ani și face sculpturi din fier: taie, bate, sudează și îndoaie metale diferite, transformându-le în artă 

La intrarea în atelierul sculptoriței te întâmpină o balerină în mărime naturală și un cal înalt de doi metri, ambele modelate în fier. Pe jos, peste tot, sunt bucăți de metal, tablă și fier, iar sculele cu care lucrează Misha sunt acoperite de un strat subțire de praf și pilitură de sudură albă. Câteva dintre cele mai importante lucrări pe care le-a făcut în ultima perioadă sunt îngrămădite în spatele camerei în care lucrează. Se simte un miros de bețișoare parfumate, se aude Vivaldi. Misha poartă jeanși și o bluză verde din in cu mâneci lungi, care-i protejează brațele când sudează. Poartă mănuși chirurgicale. Pe spate, prin despicătura bluzei, se întrezăresc aripile unui dragon tatuat pe omoplați, pe antebrațe are urme de zgârieturi și arsuri – le-a căpătat în timp ce lucra. Când începe să vorbească despre ceea ce face, chipul i se luminează, parcă vorbește râzând.

„Tata a fost cel care m-a călăuzit pe drumul acesta când eram încă micuță. Era foarte încântat când mă vedea desenând și mâzgălind peste tot“, povestește Misha, artista născută în Galați. Părinții ei, oameni simpli, fără nicio legătură cu arta, au sprijinit-o dintotdeauna să aleagă calea aceasta, iar tatăl ei a fost primul care s-a întrebat dacă nu cumva există în oraș un liceu de artă la care fiica lui ar putea studia. „M-a susținut din nimicul pe care-l avea – era destul de scump să-ți cumperi culori, dălți, ciocane și tot ce trebuia ca să poți sculpta. Pentru mine, tata era ca un dragon“, spune ea. Tatăl ei, care s-a stins în urmă cu câțiva ani, era șofer mecanic – de la el, crede Misha, a moștenit pasiunea pentru mașini, motoare și mecanică –, iar mama a lucrat ca sudor la combinatul siderurgic din Galați. Misha s-a mutat la București după ce a absolvit liceul. A ales Facultatea de Arte, Secția Sticlă, iar aici a descoperit că există și una dedicată metalului – un material care-i permite să facă lucrări monumenta- le întocmai ca statuile imense din fier, pe care, copil fiind, le-a descoperit pe faleza din Galați. „Am găsit în el posibilitatea de a merge pe verticală, pe dinamică, de aceea am ales metalul“, spune artista.

Imediat după absolvirea facultății, Misha a început să lucreze la un studio de film, făcând grafică și mai apoi mici decorațiuni din metal. „Acolo am învățat să țin un flex în mână, acolo am învățat să bat tabla cu un ciocan cu bile, acolo am învățat să tai și să modelez fierul. Inițial, făceam desen, dar i-am convins pe cei de acolo că voi reuși să mă ocup cu recuzita din metal“, își amintește. Primele ei obiecte sculptate au fost piese mici pentru un film medieval – opaițe, sfeșnice.

Cu mintea se îndoaie fierul 

Misha a furat meserie de la lăcătuși, tehnicieni, mecanici, de la toți cei cu care a lucrat de-a lungul timpului și cu care lucrează încă. A învățat să folosească aparatul de tăiat cu plasmă citind cu atenție, pagină cu pagină, din manualul de instructaj și și-a construit singură unelte care să o ajute să modeleze fierul mai ușor. În meseria ei, ai nevoie de minte, nu de forță, spune apăsat: „Dacă vrei să faci ceva, și să ajungi unde îți dorești, trebuie să ai, în primul rând, pasiune și apoi răbdare“.

Ajunge la atelier dimineața, la 7-8, și lucrează și 12 ore pe zi fără să simtă că are un loc de muncă și program fix. Vine mereu la atelier machiată, bea mult ceai verde și fumează. Ochii îi sunt conturați cu tuș negru, care se estompează într-un cărămiziu spre arcade. Are părul negru prins în coc. Brațele par lucrate la sala de forță, deși statura ei nu transmite putere. Și-a păstrat feminitatea pe chip.

Până acum patru ani, a lucrat într-o firmă în care făcea obiecte de mobilier din fier, dar a renunțat la job fiindcă și-a dorit mult să nu mai lucreze după tiparele altora. „Mi-am dat demisia fiindcă nu făceam decât să execut. Nu era vorba de orgoliu, cât de nevoia de a avea o satisfacție că ajung undeva – voiam să mă înalț pe mine, să mă ridic“, spune ea. Și e pe drumul cel bun. În 2013 a avut prima expoziție personală, iar vara a expus cea mai mare statuie ecvestră din țară, un cal de șapte metri jumătate înălțime, la care a lucrat timp de doi ani.

Calul, ca toate celelalte lucrări pe care își pune semnătura, este mare, impunător, cu forme ascuțite. Are nevoie de spațiu „să iasă din pagină“, explică sculptorița. Între timp, a expus la Ateneul Român („Prima decadă“), iar lucrările ei au ajuns în colecții private din țară și de peste hotare. O parte dintre acestea se găsesc la MUS, concept store-ul de pe strada Paris din București. „Când te gândești la o femeie care mo- delează metal, te gândești la Nikita sau la femeia-bărbat. Ei bine, eu nu vreau să fiu așa“, spune sculptorița zâmbind. Chiar dacă la vernisajele expozițiilor poartă rochii și bocanci în stilul punk-rock, la atelier se îmbracă în haine bărbătești și teniși. Când pleacă acasă, își pune ochelarii de vedere, își schimbă hainele și își desface părul, care-i ajunge până în talie.

Sculptura, marea pasiune 

Dacă o întrebi de gătit și treburi gospodărești, râde ștrengărește ca un copil care tocmai a făcut o boacănă. Viața personală se prelungește în orele petrecute la atelier până târziu în noapte. De fapt, nu știe exact care-i viața profesională și care-i cea personală. Îi place așa de mult ce face încât, atunci când ajunge acasă, simte că pierde vremea dacă nu lucrează ceva. „Am niște lucruri foarte clare în cap, știu ce vreau să fac și sunt destul de hotărâtă. Îmi propun să lucrez pe termene. Dacă lucrez nu- mai câte cinci ore și dorm mai mult, atunci asta e, o să rămân cu somnul și gata.“ De cele mai multe ori însă asta înseamnă că lucrează până când își dă seama că a obosit, uneori și nopți în șir. Niciodată însă nu se gândește că asta-i fișa postului, ci vede totul ca pe un concurs cu ea însăși, în care își depășește limitele și se ridică tot mai sus.

Își dorește să ducă mai departe ideea de mișcare, să o transpună în metal. Un dintre lucrările preferate, „Númen“, inspirată din povești fantastice, e o făptură cu aripi dantelate din metal care se pregătește să-și ia zborul.

De Mădălina Oprișan

Fotografii de Mircea Reștea

Articol apărut în ediția februarie 2014 a revistei Marie Claire